Vine o vreme în viața fiecăruia când constată că cei din jur au crescut, că au devenit adulți cu adevărat. Își găsesc perechi cu care seamănă izbitor, cu care se potrivesc ca două boabe într-o păstaie, ca sana și merdeneaua, ca mămăliga cu brânză, v-ați prins voi.

Și te derutează pentru că, deși ești de-o seamă cu unii dintre ei, nu poți participa decât ca spectator la discuții despre aranjamente florale, aur alb sau galben pentru verighete, cum râgâie beblușii și ce fel de mărturii pentru botez se mai poartă. Nu le înțelegi, nu le asimilezi, nici măcar nu vrei să reții conștient nimic pentru ziua când vei avea și tu în mâini un checklist de eveniment social care te implică pe tine. Zâmbești, răspunzi dacă ești întrebat ceva și încerci să nu te iei pe tine în serios, ci doar pe ei/ele.

Uneori lucrurile astea par atât de departe de tine că ai senzația că e ceva ce ție n-o să ți se întâmple. Nu că n-ai fi visat din când în când la ziua nunții tale și n-ai fi numărat într-o seară de insomnie nu oi, ci care ar fi oamenii pe care i-ai vrea aproape într-o zi atât de importantă. Nu că nu ți-ai stabilit deja un nume preferat pentru copilul tău, că n-ai fi decis deja ce aromă o să aibă tortul sau ce flori vor compune buchetul.

Dar cu toate astea, le vezi atât de departe pentru că oamenii care îți înmânează plicul cu invitația ți-au fost tovarăși de petreceri la care nimeni nu-și amintește tot și că sunt fete pe care le-ai luat pe umărul tău să ofteze de aceleași dureri ca tine nu de mult. Și dintr-o dată, devin femei măritate, neveste, soți, mame și părinți. Și din prietenii tăi devin adulți, lucru care te certifică și pe tine, cel puțin la nivel teoretic, ca un fel de adult. Ori tu nu te simți așa nici cât un bob de mac.

Și te bucuri pentru ei, te duci la petrecerile lor și dansezi până îți sfârâie călcâiele și te întrebi ce te întreabă toată lumea: tu când urmezi?

Poate vă mai amintiți că în drum spre casă de Paște m-am plâns că nu am avut condiții potrivite de drum: Intercity-ul cu care am venit n-a avut aer condiționat și nici priză și că imediat ce am venit la București intenționam să depun o plângere. Lucru pe care l-am făcut. O doamnă amabilă de la ANPC mi-a sugerat să însoțesc plângerea cu o cerere: anume ce doresc de la soluționarea ei. Am cerut 50% reducere de la următoarea călătorie prin țară.

O lună mai târziu, a venit răspunsul celor de la CFR:

Ca să nu vă pierdeți timpul cu literele anume chițibușite ca să n-ai răbdare să citești tot, ideea e în felul următor: Știm că trenul trebuia să fie compus din vagoane climatizate și cu priză, dar al dumneavoastră n-a mai avut din cauza suplimentărilor de Paște. Pentru că ați cumpărat bilet dus-întors online, ați beneficiat de 15% discount din preț. Nu vă mai dăm nimic.

”Prin urmare la efectuarea unei alte călătorii, veţi beneficia de reducerile tarifare existente şi nu de o reducere suplimentară.”

Superb. Apreciez foarte mult răspunsul, sincer nu mă mai așteptam și uitasem cu desăvârșire. Faptul că mi-au dat acest răspuns în particular m-a scos din pepeni rău de tot.

Dragi funcționari CFR, faptul că am luat biletul dus-intors online v-a scutit pe voi de 5 minute și două cartoane albastre. Faptul că ați acordat reducerea nu înseamnă că mi-am meritat cele 5 ore de chin pe ruta București-Bacău și că nu mai merit să-mi fie despăgubită această călătorie infernal de lungă, de înnăbușitoare și de plictisitoare din cauza unui serviciu pe care banii plătiți (indiferent de reducerea de care am beneficiat conform condițiilor companiei dumneavoastră) trebuiau să mi-l asigure.

O să vă mai scriu o plângere, așa sunt eu, am timp de prostii.

În fiecare zi trec pe lângă un loc care îmi reamintește morbid că nu există doar viață și că moartea este mai prezentă decât ne dorim. În drumul meu spre unul dintre joburi, trec pe lângă Institutul Mina Minovici. Institutul de Medicină Legală, Morga, Crematoriul etc. Frecvent, la 9 dimineața se întâmplă să văd oameni în doliu, dube funerare, fețe plânse și încercănate.

Ați spune că este deprimant, dar nu e deloc așa. În urmă cu 3 ani, am început să privesc moartea altfel, într-un mod care poate fi considerat egocentric și cinic, dar pentru mine moartea e o celebrare a vieții. Desigur, doza de tristețe și șocul dispariției unei persoane dragi sunt mai mult decât prezente și măcar o zi de la aflarea unei astfel de vești sunt tulburată și mă trezesc nervoasă: pe soartă, pe zei, pe împrejurare, pe ceasul rău, ca o revoltă și o negare a respectivei situații.

Am fost întoarsă pe dos săptămâna trecută exact dintr-o astfel de veste extrem de tristă. Și după ce am trântit și-am scrâșnit și-am pus întrebări stupide fără răspuns, am stat eu cu mine și m-am luat la bani mărunți.

Eu sunt aici. Așa cum sunt, cu multe defecte rare și puține calități remarcabile, cu bucuriile și greșelile mele, cu neatenția, cu întrebările și curiozitățile mele, cu tot ce-am trăit și, mai ales, cu tot ce urmează să mai trăiesc. Am privilegiul și șansa de a le experimenta în continuare.

Nu mi-e teamă de nimic altceva decât că ultimul cuvânt să nu fie unul însoțit de un zâmbet oricui. Că n-aș apuca să le spun tututor că mi-au îmbogățit existența, că unora le datorez mai mult decât aș putea vreodată să le înapoiez, că cei apropiați n-ar ști cât îi iubesc. Indiferent din ce parte a morții privim.

Șutul în fund e un pas înainte dacă:

A. Înveți ceva din asta.

B. Poți măcar să spui – ”Am trecut prin asta, uite care e sfatul meu”

Șutul în fund vine de multe ori de unde te aștepți și e ceva ce nu prea poți opri cu puterea propriei tale minți. E de multe ori inevitabil și cu câteva clipe înainte să-ți atingă posteriorul, te întorci să-l primești cu putere, din plin. Uneori, vine și pe neașteptate, dar acel șut în particular presupune că undeva ai făcut o greșeală.

În schimb, șutul așteptat vine de la oameni care sunt prea buni să fie așa mereu, situații care îți sunt mult familiare și de la care speri să scoți mai departe numai ce e bun și despre care știi în sinea ta că n-o să continue la nesfârșit.

Și după ce îl primești, într-un final, te analizezi în locul în care ai căzut: te târâi să nu te mai vadă nimeni sau te ridici, te scuturi și te mândrești cu locul dureros?

“Ia uitați-vă, măi, ce departe m-a dus șutul ăsta! Și ce zbor mișto am avut, ptii!”

A bătut un vânticel răcoros ieri, chiar dacă a fost un soare aprig. Asta înseamnă că a fost o plăcere să stai la un Mochacino, la o bere spumoasă și la o caramea oferită de un mim alb. Kilometri am făcut ieri prin Oraș. Ki-lo-me-tri!

Ce-am mai văzut:

N-am mai văzut niciodată așa ceva live. Absolut fascinant!